Informații despre pisici
Pisica de casã sau pisica domesticã este un mamifer din ordinul carnivorelor, familia felinelor Felidae. Este asociatã cu oamenii de peste 9500 ani și, în prezent, este cel mai cunoscut animal domestic în toatã lumea. Pisica este foarte apropiatã de pisica sãlbaticã europeanã (Felis silvestris silvestris), ca și de pisica sãlbaticã africanã (Felis silvestris libyca), împreunã formând o unicã specie: Felis silvestris (denumirea de Felis catus nu mai este valabilã).
Prejudecata legatã de pisici planeazã asupra solitaritãții sale, fiind un animal nesociabil. Acest concept este înlãturat de un studiu efectuat în anii ’70 de cãtre David MacDonald, cercetãtor la Universitatea Oxford din Marea Britanie. Studiul a indicat faptul cã o femelã este mai predispusã sã stea cu o felinã înruditã decât cu o alta din altã linie. Cercetãtorul Randall Wolfe susține cã acest lucru nu se manifestã și cãtre partea masculinã, indiferent de proveniența geneticã a acestora.
Luptele între pisici
Câteodatã pisicile care împart același mediu de viațã pot sã se lupte, fiind o modalitate de demonstrare a abilitãților; poate fi totodatã o joacã inofensivã. De asemenea, este și modul stabilirii unei ierarhii într-un grup de pisici sau o cale de atenționare a unei feline, când încalcã o regulã a grupului. Pentru a fi despãrțite pisicilor trebuie sã li se atragã atenția. Imediat ce s-au despãrțit, acestea trebuie separate în încãperi separate, pânã când nu mai au tendința de a se lupta. Niciodatã stãpânul nu intervine fizic în lupta lor, deoarece acesta poate fi zgâriat sau mușcat serios.
Zgâriatul
Pisicile au nevoie sã zgârie, fiind procesul prin care se îndepãrteazã straturile inutile ale țesutului cornos, care constituie ghearele. Prin întindere se exerseazã mușchii, încheieturile și tendoanele.
Dacã pisica zgârie mobila din casã, înseamnã cã are nevoie de o suprafațã pe care sã își ascutã ghearele. Pentru a elimina aceastã problemã, stãpânii pot achiziționa suprafețe de ascuțit ghearele, poziționându-le în locuri cu cel mai mare interes pentru pisici.
Pisicile stresate sau bolnave pot zgâria sau mușca oamenii, comportament care poate apãrea când pisica nu are chef de alintãri și mângâieri, mai ales pe burtã. Mâna nu trebuie retrasã brusc din ghearele sau dinții pisicii provocându-se astfel rãnile mai grave. Pisica nu trebuie scuturatã, lovitã sau pãlmuitã, deoarece ea nu va înțelege de ce este bãtutã, ci doar cã oamenii pe care îi iubește o lovesc din motive necunoscute.
Simțurile pisicii
La origine, pisica vâna în zori sau seara, fapt care a dus la dezvoltarea simțurilor sale și la o percepție a universului diferitã de a oamenilor, care, la un moment dat, i-au atribuit chiar puteri supranaturale. Se vorbește despre pisici care au prezis cutremure de pãmânt și alte catastrofe, explicația probabilã fiind cã urechea lor este capabilã sã perceapã vibrații pe care oamenii le ignorã.
Auzul pisicii
Auzul pisicii este foarte sensibil la frecvențele înalte, mergând pânã la 30 000 Hz, în timp ce urechea umanã este limitatã la 20 000 Hz. Datoritã celor 27 de mușchi care îi controleazã pavilionul fiecãrei urechi poate pivota în mod independent pentru a localiza originea unui zgomot și distanța de la care acesta provine.
Mirosul
Simțul mirosului la pisicã este de patruzeci de ori mai dezvoltat decât al omului și are o importanțã majorã în viața socialã a felinei, în delimitarea teritoriului. De altfel, mirosul este mijlocul de a verifica dacã hrana nu îi este alteratã sau otrãvitã. Pisica are douãzeci de milioane de terminații nervoase olfactive fațã de doar cinci milioane la om.
Ochii pisicii pe întuneric
Este simțul sãu principal. Câmpul vizual al pisicii este ca și auzul mult mai larg : 187° (fațã de 125° pentru oameni), ceea ce nu reprezintã nici pe departe un record în lumea animalã. Intensitatea luminii influențeazã forma pupilei: de la o simplã linie dreaptã în luminã, aceasta se dilatã într-un cerc perfect în condiții de semiîntuneric. Contrar unei credințe rãspândite, pisica este incapabilã de a vedea în întuneric deplin, totuși vede mult mai bine decât oamenii în timpul nopții. Aspectul fosforescent al ochilor sãi pe un întuneric relativ se datoreazã unui strat de celule ale retinei, numite tapetum lucidum, care acționeazã ca o oglindã și reflectã lumina care trece prin retinã o a doua oarã dublând astfel acuitatea vizualã a acesteia în întuneric.
În schimb, pisica nu percepe culorile sau mișcarea la fel ca noi: se pare (deși acest aspect este încã în discuție) cã ea nu percepe culoarea roșie și cã, în general, nu prea distinge detaliile. Un obiect în mișcare (ca de exemplu o pradã) îi apare mult mai clar decât un obiect static.
O particularitate a ochiului pisicii este cã este protejat, pe lângã pleoapele inferioarã și superioarã, de o a treia pleoapã membranoasã care se închide dinspre colțul interior al ochiului cãtre exterior. Frecvent, dacã aceastã membranã este vizibilã, este un semn de suferințã al pisicii (tulburãri digestive, cel mai des prezența paraziților sau enteritã).
Gustul
Simțul gustului este dezvoltat la pisicã, totusi mai slab decât la om: 2 000 de papile gustative înseamnã de 45 ori mai puțin fatã de cele 9 000 la om. Spre deosebire de câine, gustul pisicii este situat la extremitatea limbii, fapt care îi permite sã guste fãrã sã înghitã. Sensibilã la gustul amar, acru sau sãrat, ea nu simte gustul dulce.
Simțul tactil
De asemenea bine dezvoltat, simțul tactil permite pisicii sã-și utilizeze mustãțile pentru a evita obstacolele în întuneric total, prin detecția variațiilor de presiune a aerului. Tot mustãțile îi permit sã simtã și dimensiunile spațiului traversat. Pernițele labelor sunt foarte sensibile la vibrații, iar în pielea pisicii se gãsesc celule tactile extrem de sensibile.
Alte simțuri
Organul lui Jacobson constituie un adevãrat al șaselea simț. Asemeni câinelui și calului, pisica poate sã guste mirosurile cu ajutorul acestui organ, rãsfrângându-și buzele pentru a permite mirosurilor sã pãtrundã prin douã mici orificii situate în spatele incisivilor și care conduc cãtre doi sãculeți cu lichid, aflați în cavitãțile nazale, care au rolul de a concentra mirosurile.
Prezența unui organ vestibular, și el deosebit de dezvoltat, îi conferã pisicii simțul remarcabil al echilibrului, astfel explicându-se facultatea ei de a se întoarce rapid în aer pentru a „cãdea întotdeauna în picioare”.
Ea mai poate sãri la înãlțimi de cinci ori superioare taliei sale. Viteza de alergare medie este de 40 km/h, are nevoie de 9 secunde pentru a parcurge 100 m, dar, nefiind un alergãtor de fond, obosește destul de repede.
Comportamentul pisicii
Pisicã domesticã
Pisica este un animal independent. Spre deosebire de câine, ea se plimbã și se curãțã singurã.
Mieunatul
Mieunatul este manifestarea sonorã a pisicii; în general un animal discret, ea poate uneori cãuta a se face remarcatã mieunând ore întregi, fie pentru a cere de mâncare, fie pentru a cere sã i se deschidã ușa, de exemplu. Unele rase de pisici sunt mai zgomotoase decât altele, cum ar fi siamezele.
Mieunatul sacadat
Rar pisica emite un mieunat sacadat, de slabã intensitate, când vede o pradã la care nu poate ajunge, ca o pasãre sau o insectã în zbor sau chiar privind o emisiune despre animale la televizor.
Torsul
Încã din primele zile de viațã, puiul de pisicã toarce în timpul suptului, iar mama îi rãspunde. Ea toarce din plãcere, la fel de bine ca în suferințã: stresatã, rãnitã sau chiar muribundã, o auzim torcând. Cel mai des ea toarce pentru a-și exprima dependența; fațã de mamã la naștere, fațã de om mai târziu, când este bolnavã sau când este mângâiatã. Regãsim acest comportament la rudele sale, marile feline, care însã torc doar în primele luni de viatã.
Torsul este produs printr-o mișcare coordonatã a glotei laringelui și a anumitor mușchi. Aceste vibrații sonore, implicând întreg corpul, sunt întâlnite la majoritatea felinelor, ca și la alte animale, dar mecanismul lor, ca și utilitatea, ramân de neexplicat. Se crede cã aceastã stare, ca și somnul, ar avea un rol reparator pentru organismul pisicii. Adulte, felinele mari nu mai torc; pisica este singura care toarce sub mângâierile stãpânului: ea vede în acesta „a doua sa mamã”.
Somnul
Pisica doarme în medie 15-18 ore pe zi, fiind activã doar circa 6-9 ore, mai ales o parte din timpul nopții, perioadã propice vânãtorii. Ea este deseori folositã în cadrul experiențelor asupra ciclului somnului. Conform unor studii, pisica este animalul cu cea mai mare proporție de faze de somn, paradoxal, în timpul cãrora ea viseazã. În acest timp s-a constatat o activitate electricã foarte intensã a creierului, ochilor și mușchilor.
Vânãtoarea
Deseori, observãm la puii de pisicã jocuri „de vânãtoare”, dovadã cã aceasta este instinctivã. Pisica are toate avantajele unui bun vânãtor, în afarã de unul: rezistența la alergare. Tehnica de vânãtoare folositã, în consecințã, se bazeazã pe capacitatea de camuflare oferitã de culoarea blãnii, ca sã creeze un efect de surprizã. Lipit de sol, fãrã nici un zgomot, animalul înainteazã pânã foarte aproape de pradã, înainte de a se face remarcat. Alegându-și cu grijã momentul atacului, pisica se aruncã asupra victimei, pentru a o imobiliza și a o mușca de gât, în general.
Cum ajung la pradã?
Chiar dacã sunt mari amatoare de pește, rareori s-au vãzut pisici pescuind, dat fiind cã ele detestã apa (cu excepția pisicii Van de Turcia). Peștele este foarte apreciat de pisici, pentru aportul de elemente nutritive de calitate; aceastã pradã fiind însã rarã în naturã, ele cautã cu orice preț resturile de pește lãsate de urși sau vidre. Dar, în general, prada pisicilor este constituitã mai ales din animale mici (rozãtoare, insectivore etc.), șopârle, pãsãri mici sau chiar insecte.
Chiar dacã beneficiarii nu prea apreciazã gestul, pisicile „oferã” deseori șoareci, pãsãri sau alte animale stãpânilor, depunându-le în fața ușii sau ferestrei casei; comportamentul este întâlnit în general la pisicile care, închise în primii ani de viațã într-un apartament, nu și-au putut exersa instinctele vânãtoresti.
Pisicile domestice care au posibilitatea de a vâna de la o vârstã fragedã, îsi devoreazã prada, în general, în întregime sau, parțial, dupã poftã. Dar, indiferent de antecedente, ele se joacã mult timp cu prada chiar moartã înainte de a o mânca sau oferi stãpânilor. Acest comportament s-ar datora faptului cã pisicile domestice nu se „maturizeazã” mental niciodatã, ca urmare a atenției pe care oamenii le-o acordã, dar și a încrucișãrilor obținute, destinate a reduce caracterul lor sãlbatic (chiar dacã acesta este mai puțin atenuat decât la câini).
Reproducerea, gestația, nașterea
Pisicile sunt apte de reproducere, în general, începând cu vârsta de nouã luni (s-au vãzut totuși pisici nãscând la numai șapte luni).
Femela trece prin numeroase perioade de „cãlduri”, mai ales între primãvarã și toamnã. În aceste perioade, femela pisicã adoptã un comportament hiper-activ și destul de neplãcut pentru proprietari: cautã mângâieri, se freacã și se tãvãlește pe jos, miaunã strident pentru a anunța starea ei motanilor din împrejurimi. Cât despre masculi, ei își marcheazã teritoriul proiectând jeturi de urinã foarte puternic mirositoare. Dacã li se permite sã iasã, ei se luptã adesea cu alți masculi, slãbesc și își neglijeazã toaleta, fapt care îi expune la riscuri de contaminare sau la contractarea de boli (coryza leucoza FIV etc.). În concluzie, este recomandatã sterilizarea precoce.
Când masculii de pisicã sunt pe punctul de a se acupla cu o femelã, trebuie mai întâi ca aceasta sã fie de acord. În timpul acuplãrii masculul se urcã pe spatele femelei și o imobilizeazã mușcând-o de pielea gâtului. Spre sfârșitul actului, femela are tendința de a geme enervatã. Cauza este cã penisul masculului este astfel alcãtuit încât mici formațiuni spinoase stimuleazã dureros vaginul femelei, în scopul de a declanșa ovulația. Cu ocazia fiecãrei penetrații, femela va emite un nou ovul, fapt care explicã existența puilor de aceeași generație, care pot proveni din tați diferiți.
Gestația dureazã aproximativ 60 de zile, pisica purtând, în medie, 4 pui. La trei sãptãmâni, mamelele femelei se mãresc în volum și se înroșesc. Apoi abdomenul i se umflã, iar pofta de mâncare va crește pe mãsurã ce sarcina înainteazã cãtre termen. În timpul gestației, pisica va cãuta afecțiunea umanã; se recomandã ca stãpânii să mângâie abdomenul pisicii, pentru a obișnui puii cu contactul uman. La șapte sãptãmâni, pisica va începe sã caute un loc liniștit și izolat, potrivit pentru a naște (un dulap, o cutie de carton…).
La apropierea termenului (între 60 si 70 de zile de la concepție) pisica devine agitatã, de aceea este important ca stãpânul sã fie prezent, sã o asiste. Dupã aproximativ 20 de minute de la declanșarea contracțiilor, pisica va naște primul pui, apoi urmeazã ceilalți rapid sau chiar dupã mai multe ore, mergând pânã la 24 de ore pentru a termina nașterea. Puii se nasc protejați de un înveliș, pe care pisica îl sfâșie și apoi linge puiul, pentru a-i stimula respirația, sfârșind prin a mânca placenta, care conține elemente nutritive, și a tãia cordonul ombilical.
Puiul va cãuta sã sugã imediat dupã naștere, continuând apoi la intervale de 20 de minute. Pentru a obișnui puii cu contactul uman, trebuie ca stãpânii sã-i ia în mânã zilnic, fãrã însã sã se depãșeascã durata de 5 minute. Puiul de pisicã se naște orb și surd, cântãrind între 80 și 100 de grame; dupã 7-10 zile de la naștere, când va deschide ochii, aceștia sunt de culoare albastrã, pânã la vârsta de douã luni, când se vor schimba în culoarea definitivã. Alãptarea dureazã trei luni, timp în care pisica își va învãța puii sã se spele, sã se hrãneascã, sã vâneze etc.
Pisica are instinctul matern foarte dezvoltat: ea se va ocupa cu devotament de pisoi, îi va supraveghea, își va petrece tot timpul cu ei și îi va disciplina la nevoie. În general, pisicile adulte vor fi prezente atunci când puii pleacã sã „descopere” lumea, iar la unele rase, chiar masculul ia parte la educația progeniturii.
Întreținerea pisicii
În funcție de morfologie, nu toate pisicile au nevoie de aceleași gesturi de întreținere din partea stãpânului.
Pisicile cu pãr lung sunt cele mai pretențioase, dat fiind cã, atunci când se spalã lingându-și blana, ele înghit perii morți, care se acumuleazã în stomac, formând gheme de pãr. Acestea perturbã tranzitul intestinal, pisica fiind obligatã sã le regurgiteze, ca sã evite ocluzia intestinalã. Pentru a evita aceasta, e necesar sã se procedeze zilnic la descurcatul blãnii pisicii, cu ajutorul unui pieptene sau perii, ceea ce va împiedica și formarea de „noduri” în blanã, care sunt dureroase pentru animal. Uneori e necesar chiar sã se rãreascã pãrul prin tãierea lui în unele zone (cum ar fi în spatele labelor și în jurul zonei anale), ceea ce le va împiedica sã se murdãreascã. Printre rasele cu pãr lung, rasa persanã este cea mai pretențioasã în ce privește întreținerea; din cauza botului lor turtit, ele au adesea scurgeri nazale sau oculare, care le murdãresc blana. Trebuie deci sã li se curețe zilnic botul și ochii, cu o soluție specialã.
Pisicile cu pãr scurt nu au nevoie decât de un periat sãptãmânal pentru a se îndepãrta perii morți. Unii crescãtori de pisici de rasã, folosesc pentru masaj o mãnușã de mãtase sau o piele de cãprioarã, pentru a lustrui pãrul pisicilor și a-i da astfel strãlucire.
Pisicile fãrã pãr, cum ar fi cele din rasa Sfinx, au nevoie de o atenție specialã. Pielea lor produce, asemeni tuturor celorlalte pisici, un lichid gras: sebumul, care însã, în acest caz particular, nu este absorbit de pãr, astfel cã praful se lipește literalmente de pielea pisicii, ea murdãrindu-se foarte ușor. Sunt deci singurele pisici care trebuie spãlate regulat o datã sau de douã ori pe sãptãmânã.
În general, celelalte rase de pisici nu au nevoie sã fie spãlate, fiind animale foarte curate, care acordã o mare parte din timp toaletei, lingându-se pe întregul corp. Limba lor asprã le permite sã înlãture majoritatea perilor morți și sã-și lustruiascã blana. Saliva produsã de pisici este un agent anti-bacterian puternic. În plus, ele detestã apa. Dacã totuși o baie se dovedește necesarã, e necesar sã se foloseascã un șampon special, evitând cu grijã ochii, nasul și urechile.
Este foarte important ca pãrul sã fie bine limpezit pentru ca animalul sã nu înghitã resturi de șampon, cu ocazia toaletei ulterioare. Pentru a usca pisica, ea trebuie învelitã într-un prosop mare și scoasã din baie, pentru a nu se mai simți „amenințatã”. Urmeazã faza de „calmare”, stãpânul va ține pisica lângã el, apoi o va freca usor cu prosopul, fãrã a neglija nici o porțiune a corpului (ca de exemplu pernițele labelor).
Alergiile de la pisici
Motivele cele mai comune pentru care pisicile sunt displãcute de oameni sunt reacțiile alergice la alergeni, cum ar fi saliva și pãrul de pisicã. Totuși aceastã problemã poate fi tratatã prin medicamentele împotriva alergiilor și spãlarea pisicilor frecvent (îmbãierea sãptãmânalã eliminã 90% din alergenii purtați de pisicã în mediul respectiv). Sunt încercãri de creștere a pisicilor care nu provoacã reacții alergice.
În mod tradițional, istoricii au avut tendința sã creadã cã în Egiptul antic a fost domesticitã prima pisicã, datoritã reprezentãrilor clare de pisici de casã în picturile egiptene vechi de aproximativ 3600 ani. Cu toate acestea, în 2004, un mormânt neolitic a fost excavat în Shillourokambos Cipru, care conținea schelete situate aproape unul de celãlalt, atât de om cât și de pisicã. Mormântul are aproximativ 9500 de ani vechime.
Specimenul de pisicã era mai mare și apropiat de pisica sãlbaticã din Africa (Felis silvestris lybica) mai degrabã, decât de pisicile de astãzi. Această descoperire, combinatã cu studii genetice, sugereazã cã pisicile au fost domesticite probabil în Cipru și Orientul Apropiat, în Cornul abundenței, în momentul dezvoltãrii agriculturii.
Alimentația
Corpul lor produce vitamina C (la fel ca multe alte animale) și își pot procura restul nutrienților din creierul și intestinele șoarecilor consumați.